Să nu uiţi drumul spre mine…

De ce eşti în mintea mea?
Când mă plimb pe sub cireşii în floare, eşti acolo. Mă priveşti şi ştiu că ai vrea să îmi pui flori de cireş în păr.
Când mă ridic pe vârfuri să iau o farfurie de pe raftul de sus, eşti acolo. Mă priveşti neputincios şi ştiu că ai vrea să mă ajuţi.
Când stau la masă şi îmi beau ceaiul, eşti acolo. Mă priveşti agitat şi ştiu că ai vrea să îmi zici să sorb uşor, să nu îmi ard buzele, din nou.
Când îmi spăl dimineaţa, chipul plin de cearcăne, eşti acolo. Mă priveşti pierdut şi ştiu că ai vrea să îmi săruţi ochii, până dispare toată roşeaţa din ei.
Când nu pot să dorm noaptea, eşti acolo. Mă priveşti tăcut şi ştiu că ai vrea să-mi citeşti o poveste despre prinţese cu părul lung şi negru.
Când am mâinile reci ca gheaţa şi tremur, eşti acolo. Mă priveşti neliniştit şi ştiu că ai vrea să mă ţii în braţele tale să mă încălzeşti.
Când scriu şi cuvintele mele au gust de gheaţă, eşti acolo. Mă priveşti tulburat şi ştiu că ai vrea să le dai foc paginilor ca să uit de tine.
Dar Universul schimbă întruna regulile jocului. Se amuză pe seama noastră. E crud. Uneori ne permite să ne vedem în vise. Dormim cât mai mult cu putinţă, ca să ne întâlnim în ceaţa viselor. Apoi ne lasă frânturi de amintiri. Dulce, dulce tentaţie. Dependenţă. Otravă. Simţim că ne lipseşte ceva. Ne căutăm unul pe celălalt, în mulţimi fără feţe. Zile şi nopţi goale. Viaţă după viaţă. Ne doare. Ne macină. Ne ucide încet. Ne naştem la nesfârşit, numai ca să ne căutăm unul pe celălalt. Alergăm unul spre celălalt. Sufletele noastre strigă în întuneric. Şoptim secrete vechi. Plutim în derivă. Dar oricâtă distanţă ar fi între noi, legătura nu se rupe. Nu. Ea ne înconjoară ca un fir invizibil, împletit din gheaţă şi foc. Îngheţul meu, flăcările tale.O lacrimă topită se naşte din patru corzi.

Afinitate naturală. Compatibilitate. Intimitate. Încredere. Ceva mai presus de dragoste. Ceva mai presus de orice dorinţă trupească. Sufletele noastre au făcut dragoste unul cu celălalt, dinainte ca trupurile noastre să se întâlnească. Ne găsim într-un final, dar e prea târziu. Amândoi suntem acelaşi loc famliar la care revenim. Ne recunoaştem imediat, dar nu ne este permis să fim împreună. Ne reîntâlnim la un moment nepotrivit.

Rămasul bun de acum e la fel de dureros ca şi cel din vieţile anterioare. De câte ori, în nopţile cu stele am stat pe acoperiş, ţinându-ne strâns de mână? De câte ori ne-am scris numele pe nisip, pe ziduri? De ce inimile noastre se înţeleg în linişte? De câte ori ai citit ce se ascunde în mintea mea? De câte ori am şters praful din mintea ta frumoasă? De ce purtăm în buzunare, bucăţele din sufletul celuilalt? De ce le aruncăm pe masă şi încercăm să le reconstruim? De ce întotdeauna lipseşte ultima piesă? Poate că în viaţa viitoare ne va fi permis să fim împreună, o clipă în plus. Numai o clipă. Un ultim dans. Numai de atât am nevoie. Înainte să rămân iar singură, rece, goală şi amorţită. În întuneric, învăţând să respir din nou.

tumblr_mlbbndwR7E1r69qnvo1_500Photo source: http://tu-eu-fericirea.tumblr.com/post/99085992886

Anunțuri

2 gânduri despre „Să nu uiţi drumul spre mine…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s