Mă intorc la tine, iar şi iar, mare albastră…

Îmi amintea de mare. Venea spre mine, sălbatică, imprevizibilă, iar apoi când se apropia, se retrăgea calm. Iubea. Ura. Plângea. Nu îşi cunoştea propria putere, capacităţile. Credea că distruge tot ceea ce atinge. Îmi spunea că singurul lucru pe care i l-a lăsat tatăl ei, este răutatea cu care îi răneşte pe cei din jurul ei. Şi asta o speria. Şi mă îndepărta de fiecare dată, pentru că nu voia să mă rănească. De asta nu m-a lăsat să o iubesc. Cei din jur îi voiau vocea dulce, doar eu îi doream şi vorbele sărate.

De fiecare dată, când ridicam pânzele şi mă apropiam mai mult de ea, cerul se întuneca, furtuna începea în ochii ei şi îmi zicea:

“Vezi toate acele epave şi oase? Nu vreau să ajungi şi tu aşa. Îţi voi infecta gândurile. Îţi voi rupe inima în mii de bucăţele. Îţi voi otrăvi visele, până vei bântui ca un insomniac.  Te voi consuma. Mă auzi??? Stai departe de mine!”

Aruncă-mi oasele în mare.

Umple-mi plămânii cu nisip.

Alungă-mi sufletul sărat.

Dar valurile tot mă vor readuce la tine.

tumblr_nle5ood5bB1r4pkz0o1_500

Photo source: http://lovepeacexxoo.tumblr.com/post/113936811969

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s