Vin din nicăieri și merg spre nicăieri

Marea sălbatică se izbea puternic de stânci. Ar fi vrut ca vuietul mării să îi acopere gândurile, să le înece în tăcere.
– Hey străino…O voce cunoscută o rupse din visare. Se întoarse și îl văzu. Părea neschimbat. Vechea ea ar fi sărit în brațele lui. Vechea ea ar fi plâns. Curiozitate. Entuziam. Tristețe. Disperare. Dar vechea ea era moartă și îngropată în adâncimile sufletului. În schimb, ridică din sprânceană nepăsătoare și îi zisă:
– Ai un foc?
Îl luase prin surprindere. Pe fața ei nu putea citi nicio emoție. Nimic. Și bătăile inimile lui se accelerau, la fiecare pas pe care îl făcea spre ea. Și ea stătea acolo ca și cum vedea prin el. Îmbrăcată în negru, cu cearcăne care ascundeau ceruri purpurii. Îi întinse bricheta. Știa că nu vrea să o ajute. Știa că acum făcea totul de una singură. Mâinile lor se atinseră și un curent îi străbătu tot corpul. I se păru că pentru o clipă văzu același lucru și în ochii ei, dar fața ei arăta doar răceală.
Ea își aprinse țigara cu mâini tremurânde. Oboseala și nopțile nedormite își făceau simțită prezența. Se lăsase tăcerea. Îi era dor de fata care vorbea fără întrerupere. Îi era dor de lumina din ochii ei, lumină care îl salvase de atâtea ori. Într-un final rupse el tăcerea:
– Acum ești și mai complicată.
– De ce? Spuse ea zâmbindu-i. Un zâmbet crud și răutăcios.
– Păi înainte erai ca o ceașcă de ceai fierbinte și calmă, și acum…ești ca o sticlă de whiskey.
– Hmmm. Evoluție. Atunci ce bine că îmi înfloresc în vene, flori de gheață. Te înșeli amarnic. Nu sunt nimic din ceea ce crezi tu că sunt.
– Bei. Fumezi. Te-ai tatuat. Conduci ca o nebună. Măști draga mea. Sunt doar măști.
– Mă plictișești.
– Pe vremuri nu spuneai asta.
– Pe vremuri nu erai atât de plictisitor.
– Spune-mi…te face ceva fericită, Miss Nu-Vreau-Să-Aud-Nimic?
– Nu. Nici nu vreau să simt ceva. Nu mai vreau să fiu prinsă între patru ziduri. Sunt liberă acum. Trăiesc.
– Poate că de aia miroși a mare și a zile de iarnă.
– Da…a Marea Moartă! răspunse ea tăios și se întoarse cu spatele.
– Amuzant. Știi…nu putem prinde timpul. Trebuie să stăm liniștiți într-un loc și o să ne aștepte. Cât timp ți-au dat doctorii?
– Scutește-mă de rahaturi psihologice. Încearcă să îți găsești singur drumul. Al meu o să se termine în curând.
Oricât ar fi încercat ea să se ascundă, el vedea aceeași fată care ascundea magie în ochi și purta flori pastelate în păr.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s