Lupta

M-am ghemuit la pieptul Soartei și-am început să plâng. Lacrimile de gheață îmi zgârâiau fața.
„Nu mai plânge copilă…” mi-a șoptit ea mângâindu-mi părul.
„De ce eu…de ce tocmai mie?”
„Copilă prostuță…ca să trăiești trebuie să fii pregătită să mori…”

👨‍👩‍👧‍👦

Te gândești că ție nu o să ți se întâmplă niciodată.
„O să fii bine. Stai liniștită.”
Întotdeauna am urât cuvintele astea.La un moment dat, nici nu i-am mai auzit pe cei din jur. Vorbeam cu ei, dar mintea mea era absentă.
La început am fost furioasă. Mânia mocnea în mine. Dar pe cine? Pe mine? Pe Dumnezeu? Pe cei din jur? Pe Univers? Pe cancer? Pe celulele care se dau bătute?
Le spun tuturor că sunt bine, dar când sunt singură nu îmi pot opri tremuratul mâinilor și al gândurilor.
Am și uitat cum e să ai un somn liniștit. Vreau să pot să dorm. Vreau să îmi dispară oboseala din ochi și din oase.
Nu mă plâng.
Nu mai plâng.
Poate că s-au terminat și lacrimile.
Se pare că iarna asta vine mai repede. Dar nu contează, trupul meu va fi mereu plin cu lalele albe, bujori, oameni dragi și cireși înfloriți. Au înghețat în mine în momentul în care Viața m-a prins strâns de-o mână, iar Speranța de cealaltă și mi-au spus împreună:

”LUPTĂ!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s